Fiecare poveste se naște cu un pas făcut înainte, cu o dorință de a face ceva mai mult și de a lăsa ceva în urmă de povestit urmașilor.

Eu sunt Maria Oprea (prietenii imi spun Mia) si aventura mea a început la începutul lunii mai, când tentată de ideea de a cunoaște noi orizonturi am aplicat pentru Programul Global de Internship oferit de AIESEC Sibiu. Luna iulie a însemnat terminarea primului an universitar și adunată în mine o dorință imensă de a face ceva practic, de a explora și de a-mi încerca propriile limite. Am căutat ceva care să mă dezvolte, să mă provoace să ies din starea de confort și să mă ajute să cresc. După ce am găsit „jobul” potrivit, am trecut printr-un interviu și am așteptat cu nerăbdare rezultatul. Am fost acceptată și astfel la începutul lunii august mi-am făcut bagajele spre o destinație ce la început părea suspectă sau care nu era prea la modă pentru unii: Polonia.

Nu am pornit de la premisa că mă voi afla printre persoane reci, ci am plecat ca o „tabula rasa”, fără nici o speranță sau așteptare cu privire la ce v-a urma. Ce mi-am luat totuși cu mine? Speranța spre un viitor mai bun, zâmbetul și dorința de muncă și bineînțeles spiritul românesc caracteristic. Au fost anumite reticențe la început, fiind prima experiență internațională și o călătorie de una singură într-o țară unde nu cunoșteam pe nimeni, dar mi-am dorit atât de mult să evadez din realitatea cotidiană, încât nu mi-am dat seama de evenimentele care s-au petrecut în acea perioadă decât după câteva luni de la întoarcere.

Ce m-a marcat, schimbat, dezvolat? Să fi fost peripețiile prin care am trecut până am ajuns la destinația finală (Lodz, Poland)? M-am rătăcit în Budapesta, m-am descurcat singură noaptea în Cracovia și am nimerit trenul spre Lodz înțelegându-mă prin limbajul semnelor. Am fost mereu pe fugă și la limită de timp, însă într-un final am ajuns și unde trebuia. Acolo m-au întâmpinat Mateusz și Ewelina (membrii ai localului AIESEC Lodz), care m-au îmbrățișat călduros, m-au ținut de vorbă non-stop și de care nu-mi venea să mă mai despart. Ei au fost cei care s-au ocupat de integrarea mea acolo, atât în rândul studenților care mai erau veniți în internship, dar și în rândul familiei la care am stat pe durata stagiului.

De aici am putut răsufla ușurată și după odihnă mi-a fost prezentat locul de muncă: o fundație pentru copii cu diabilități. În cadrul fundației activau atât voluntari locali cât și internaționali care-i învățau pe copii cunoștiințele de bază ale limbii engleze, îi ajutau la activitățile lor zillnice și se jucau cu ei. Toată activitatea și munca desfășurată în cadrul fundației avea un orar strict și monitorizare permanentă. Orele de somn, de masă și de activități recreative se încadrau într-un orar care era respectat datorită supervizării cadrelor medicale, asistentelor sociale și psihologului care lucrau pentru fundație.

Satisfacția muncii se vedea în zâmbetul fiecărui copil, prin fiecare îmbrățișare, poezie, privire caldă primită. E greu să vezi copii care suferă și nu pot fi ajutați sau care sunt maltratați. E mult mai ușor să-i excludă societatea, însă dacă le dăm atenție ne pot oferi atât de multe cu un preț infim. De multe ori nu ne dăm seama cât de recunoscători ar trebui să fim pentru că trăim și suntem întregi, însă astfel de momente ne pun niște semne de întrebare cu privire la ce ne face pe noi cu adevărat fericiți. Nu a fost ușor la început să am răbdare cu ei și să le înțeleg suferința, însă am învățat să fiu mai dedicată, să mă stăpânesc și să le acord atenția cuvenită. Până la urmă sunt și ei niște suflete care tot ce-și doresc e să te facă pe tine să zâmbești. Și au reușit. A fost un schimb reciproc de bună dispoziție și relația care s-a creat între mine și fiecare din copii m-a făcut să-mi doresc să mai rămân acolo, să-i văd crescând și evoluând.

Am plecat cu gândul la ei, cu un steag al Poloniei semnat de fiecare din ei, cu poze, reviste, broșuri și prieteni atât polonezi cât și din alte țări ca: Mexic, Brazilia, Rusia, Germania, România, Egipt, Bulgaria.

Mulțumesc AIESEC-ului că mi-a dat ocazia să pun în practică ce învăț la facultate și în același timp să descopăr noi talentele pe care nu credeam că le am. Acesta e doar o cărămidă în zidul care se construiește din experiența vieții.